Geoana presedinte

Puteti sa ma intrebati, o sa va raspund: iese Geoana.
Sarpele spune asa: daca Basescu si Geoana au fost aproape la egalitate in turul 1, in turul 2, surplusul de vot manevrat de coalitie – oricat l-ar suci analistii pe toate fetele – demonstreaza clar ca Geoana va primi mai mult si ca va fi presedinte.
Fie ca va avea doar 2-1, in meciul final.
Hairomania!

haiunirea!

Bravo Unirea Urziceni! Daca ai fi jucat un meci de box, hai ca aveai nasul spart si ochii umflati. Nasol sa-ti iei reper lipsa de performanta a fotbalului romanesc, chiar ajungi sa crezi ca Unirea a facut vreo grazavie.

Ramona Gabor da tonul filmului de groaza la Kanal D

Intra cine vrea, iese cine poate! Cam asa am putea spune si despre cei care s-au incumetat sa intre in concursul inedit realizat de Kanal D, Rataciti in Panama, care a costat, potrivit unor surse, doua milioane de euro. Emisiunea, o competitie dura care si-a plasat concurentii – printre care s-au numarat si citeva demoazele din showbizul romanesc, ce abia merg pe tocuri pe placile de marmura – in conditii de austeritate maxima tocmai la capatul lumii, in Panama, a avut parte si de primul recul. Se pare ca suma oferita drept premiu celui mai puternic dintre supravietuitori, 50.000 de euro, le-a iesit pe nas competitorilor, unii dintre ei intorcindu-se deja in tara. Seria a fost deschisa de Ramona Gabor, careia i-au urmat altii. Raniti in amorul propriu, pentru ca au pierdut pariul, si vatamati fizic in urma provocarii de a trai in salbaticie, se pare ca acestia au inceput sa povesteasca despre experienta traumatizanta prin care au trecut. Potrivit birfelor, pe parcursul expeditiei, unii dintre ei au fost lasati sa supravietuiasca mai multe zile doar cu citiva litri de apa. Mai mult de atit, se spune ca unul dintre concurenti a facut preinfarct, iar un alt nefericit a suferit o ruptura musculara, fapt care i-a ingrijorat serios pe ceilalti concurenti, ce se pot declara fericiti ca au scapat doar cu infometari sistematice si au fost invinetiti de muscaturile tintarilor. Ramine doar nevinovata intrebare: in astfel de conditii, la sfirsitul concursului, va mai fi cineva care sa incaseze premiul?

Mihai Stanescu, omul care reinventeaza lucrurile

De curind, reputatul caricaturist Mihai Stanescu si-a lansat albumul Cod portocaliu. Un album kitsch, cum il numeste cu ironie autorul, cu speranta falsa ca in acest fel vinzarile vor merge mai bine. In 1990, 10.000 de oameni s-au imbulzit la Sala Dalles, cind Mihai Stanescu a scos pe piata Acum nu e momentul. Au spart geamurile, au venit politia, armata… Dar vremurile s-au schimbat. La ultima lansare n-au venit decit vreo doi admiratori.
Mai mult decit lipsa cronica de vizitatori a fost insa anuntul implacabil al artistului: „Cod portocaliu este ultimul album pe care il lansez!“. Ziarele au consemnat aceasta decizie, vorbind pe larg despre viata si cariera lui Mihai Stanescu, care a facut caricatura de presa, publicitate, fotografie, munca pentru care a fost rasplatit cu numeroase premii internationale. Ne bucuram sa aducem la cunostinta admiratorilor sai
o veste in exclusivitate: Cod portocaliu nu e ultima creatie a caricaturistului! „Nu e ultimul, e penultimul album!“, ne-a spus saptamina trecuta Mihai Stanescu, rizind cu o pofta din care parea sa razbata dorinta ca penultimul album sa devina antepenulti­mul, si tot asa…

Best of Mihai Stanescu
Caricaturistul se pregateste sa lanseze pina la sfirsitul anului Best of Mihai Stanescu, dedicat evenimentelor din decembrie 1989. Se gindeste deja la detalii. Cum sa puna mai bine in valoarea lucrarea e una dintre preocuparile sale.
„Cod portocaliu are pe coperta doar o ima­gine si titlul, mesajul nu prea se intelege. Pentru urmatorul album, ma gindesc sa fac o coperta care sa aiba si text. Sa inte­leaga si romanii care traiesc prin stra­ina­tate si care nu prea mai sint la curent cu noutatile din tara“, spune artistul.

Tutungerie, devenita loc de „pelerinaj“
In magazinul lui Mihai Stanescu de linga Sala Palatului intra o doamna si un domn, amindoi tineri. Privesc incintati creatiile si se prezinta ca fiind doi admiratori. „Sintem stabiliti la New York, iar acum ne aflam in vacanta“, spune doamna, care a pus mina pe albumul Am intrat in Europa. Amfitrionul intra usor in dialog cu interlocutorii lui. Este o situatie obisnuita pentru el. Altfel, e un mod inedit in care un artist interactioneaza cu admiratorii sai, din calitatea dubla de creator si de vinzator: „V-am dat restul?“, intreaba el, dupa ce „americanii“ au platit cartea. Cei mai fideli clienti ai magazinului sau sint, in general, vechi cunostinte si romani stabiliti in strainatate.
Nu e prima oara cind Mihai Stanescu recurge la solutii originale pentru a-si promova arta. Dupa revolutie, intrucit nu avea un spatiu de expunere, artistul a apelat la o metoda inedita.
A inchiriat o caleasca si a vindut carti postale si tricouri in fata Cercului Militar. Mai tirziu, a reusit sa obtina un mic spatiu, cel in care expune si acum, vizavi de Sala Palatului, intr-o fosta tutungerie, iar conditia a fost sa nu schimbe profilul. „A trebuit sa le promit autoritatilor ca o sa vind doar fumatorilor“, glumeste Stanescu.

„In strainatate, cel mai bine vind homosexualii si evreii“
Caricaturistul se ocupa singur de afacerea sa. El isi imprima tricourile, canile sau sacosele. „Prefer sa suport singur costurile de editare si sa-mi vind albumele aici, la magazin. Daca le-as duce in librarii, mi-ar reveni un procent destul de mic. Arta nu se mai vinde ca altadata, iar in Romania nici atit. In afara, cel mai bine vind homosexualii si evreii“, declara artistul, pierdut parca intr-un exercitiu de admiratie. „Mai ales evreii sint buni, domnule. Ii vezi peste tot, in orice domeniu. Stralucesc. Ei au facut si bomba atomica!“, se amuza el.

Rau-platnicii Basescu si Murgeanu
Poate ca lucrurile ar merge mai bine, daca unii n-ar profita de pe urma artistilor. Absolvent de grafica publicitara,
Mihai Stanescu s-a intilnit deseori, de-a lungul carierei sale, cu domeniul advertisingului. Daca la inceput a facut afise pentru filme, mai tirziu a colaborat cu diverse agentii in vederea realizarii unor produse de consum sau pentru campanii politice. In 2004, a lucrat pentru Traian Basescu, iar mai aproape de zilele noastre, pentru Razvan Murgeanu. Daca de la Basescu si-a vazut banii abia dupa trei ani si jumatate de asteptare, Murgeanu intirzie sa dea vreun semn. Nu sint singurele colaborari din care a pierdut, artistul aratind cu degetul si spre agentia Saatchi, pe care o acuza ca i-a furat o idee pe care a vindut-o la Mobilrom si din care a cistigat sute de mii de dolari.

Omul care transforma lucrurile
O trasatura esentiala a lui Mihai Stanescu este pofta pentru improvizatie, oriunde si oricind. Daca ultimul album atrage atentia prin continutul dinamic si abordare, pentru Stanescu a devenit un obicei sa reinventeze lucrurile din jur. Pentru ca se trezea mereu cu afise cu manelisti pe latura exterioara a magazinului, Stanescu a transformat peretele, incorporind in el bucati de cani. Altadata, peste geamul din fata a fost sudat un grilaj de fier. Oare pentru mai multa siguranta? Nicidecum! In centrul grilajului a fost decupata silueta unui om care surprindea exact momentul efractiei! Lucrarea a fost completata cu umor: „Acest magazin nu este prevazut cu sistem de alarma“. Oferind o replica autoritatilor care monteaza placi memoriale pe cladirile unde au trait personalitati, artistul a pus si el o placa pe blocul sau, pe care scria: „In acest bloc traieste Mihai Stanescu“. Din pacate, unii nu au gustat gluma si au indepartat-o. Cu multi ani in urma, caricaturistul gasea metode originale de adormire a cenzurii comuniste. Observind, la o expozitie a artistului, citeva lucrari care nu conveneau regimului, cenzorii i-au cerut sa le acopere cu o hirtie.
Mihai Stanescu s-a conformat, doar ca, in loc de hirtie obisnuita, a pus hirtie de calc, astfel ca tablourile puteau fi vizibile in continuare.

Istoria rochiei, istoria feminitatii
Mihai Stanescu a produs furori cu ceva ani in urma, cind a publicat o serie de fotografii cu fiica sa, Daiana. Caricaturistul i-a facut poze, in aceeasi rochie, de la virsta de sase ani pina cind aceasta s-a rupt. Seria fotografiilor anuale se incheia cu momentul in care fiica artistului, devenita intre timp femeie, era in ultimele luni de sarcina. Acum a venit rindul nepoatei, Anais, sa poarte aceeasi rochie. Mihai Stanescu i-a facut deja prima poza, iar asemanarile dintre fiica si nepoata sint izbitoare.

Cosmina Pasarin: „Sint o pseudovedeta!”

Enumera o calitate si doua defecte.
Energia pozitiva. Nerabdarea. De doua ori nerabdarea.

Care a fost ultima minciuna spusa?
Am intirziat la o intilnire. Ma rujam inca, atunci cind m-a sunat sa ma intrebe unde sint. Unde sa fiu?! Sint blocata in trafic… Ha, ha, ha!

Unde esti acum?
Pe litoral. Ia asculta, se aude marea…

Ce ai mincat azi?
Am luat micul dejun. Si am baut un suc (n. red. – i-am telefonat la ora 17.00).

Ai furat vreodata ceva?
Ah, m-ai prins! Da, am furat. Eram in clasa a VIII-a, ba nu, a IX-a. Unii fumau, altii faceau cine stie ce alte prostii, si mi-am zis sa incerc si eu. Asa ca am furat o ciocolata, celebra ciocolata cu rom, din raftul unui magazin. Dupa o ora, au inceput sa-mi tremure genunchii. M-am simtit ingrozitor, asa ca m-am dus frumos si am pus-o inapoi, incit nimeni nu si-a dat seama de nimic. Dar eu m-am invatat minte!

Care este cartea ta de capatii?
Istoria frumusetii de Umberto Eco. E teribila cartea! Am auzit ca exista si o Istorie a uritului.

Cea mai costisitoare achizitie?
Chiar nu stiu… Masina n-am, casa nu, daca vrei iti spun care este cea mai ieftina achizitie… Ha, ha, ha!

Citi bani ai acum in portofel?
Vreo sapte sute de lei…

Care este persoana de care nu ai vrea sa mai auzi?
Una dintre fostele mele prietene. Uite ca mi-ai adus aminte… Nici nu vreau sa ma mai gindesc!

Cea mai urita amintire?
Moartea tatalui meu – s-a intimplat acum vreo zece ani.

Cit timp va mai dura criza financiara?
Nu stiu, sper ca nu foarte mult. Bine, mie imi merge bine, nu ti-am zis ca am un eveniment in seara asta pe litoral? Acum, serios vorbind, cred ca important e sa ne ferim de boli si de pandemii…

Esti de acord cu legalizarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex?
Desi sint o persoana foarte „relaxata“ din acest punct de vedere, totusi, n-as merge atit de departe. Cum sa-ti spun… n-as vrea sa aud despre copilul meu ca face asta. Sa vezi ce-or sa zica prietenii acum.

Care este ultimul vis de care iti aduci aminte?
(Ride) Ma alergau mai multi barbati! A fost un cosmar!

Ce alegi: masina ecologica, mini, decapotabila, limuzina sau jeep?
Eco.

Mai are rost sa votam?
Teoretic, da. Practic, nu. Eu, una, nu m-am folosit de acest drept.

Sex: romantic sau salbatic?
Si, si (hi, hi…).

Citesti presa pe internet sau pe hirtie?
Nu prea ma omor sa citesc presa in general, dar de obicei pe internet. Imi mai spune cite o cunostinta: vezi ca scrie nu stiu ce despre tine, si ma uit si eu…

In ce tara ai emigra?
N-as putea. Nu pot sa stau departe de casa.

Esti de acord cu legalizarea drogurilor usoare?
Exista o sumedenie de studii care demonstreaza ca prohibitia creste dorinta de consum. Invers, legalizarea potoleste aceasta dorinta. In conditiile in care, legalizind drogurile, ai diminua consumul, da, as fi de acord.

Te consideri o persoana inteligenta?
Mai am multe de invatat. De ce nu ma intrebi daca ma consider desteapta? Pentru ca e o diferenta.

Blond, brunet sau roscat?
N-am preferinte. Cu siguranta trebuie sa existe acea chimie intre doi oameni. In rest…

Miine vine Apocalipsa. Care sint cauzele?
Rautatea umana si indiferenta fata de planeta.

Se intimpla sa vorbesti singura?
Da, normal. Mai ales in perioadele in care locuiesc singura.

Meriti statutul de vedeta?
In niciun caz. Eu sint o pseudove­deta!

Care e injuratura preferata?
E-he, daca le-as spune acum pe toate… Du-te-n puii mei! Ha, ha, ha!

Craciunul nu vine daca nu-l astepti…

Se apropie Craciunul. Parca prea repede, ca sa pot simti ceva. Toate senzatiile pe care le traiam odata s-au imputinat si zgarcit, intr-un mod fatal si bolnavicios. Mai sunt in stare doar sa ma opresc la timp pentru a nu izbucni, nevricos, intr-o isterie umorala. Cu doua seri inainte, au sosit niste colindatori care au cantat asa frumos…

Vine Craciunul? Nu, pentru mine mai degraba nu. A fost prea brusc, prea nefiresc. Craciunul nu vine decat daca-l astepti…

speranta

mama e bolnava. mi-e mila de ea, e asa firava… parca e un robotel care mai are un pic de baterie, zambeste, se incrunta, da din cap in sus si in jos. au mai ramas doar cateva reflexe din ea. luni o sa afle daca poate intra in operatie, sau nu. se pare ca are o tumora la un plaman, insa daca anestezistul si cardiologul vor ajunge la concluzia ca operatia e prea riscanta, atunci vom avea o dilema cu viata.

sper sa fie bine.

Daniel

Chiar… Tii minte cum era sa mor? Era in vara aia cand ai mei s-au despartit, iar eu umblam brambura cu Daniel Corocea. Intr-o zi, am plecat cu el la Draglina sa facem baie. Draglina era un fel de lac, mai bine spus o groapa unde sapasera in nestire excavatoare ca sa gaureasca pamantul pana cand nu se mai vedea nimic. Acolo urmau sa fie deversate deseurilor de la Combinatul de Celuloza si Hartie din oras, prin cateva canale subterane care faceau legatura intre combinat si lac. Acum, insa, Draglina era plina cu apa curata, iar adjudenii mergeau deseori sa faca baie acolo. Avea apa adanca chiar de la mal si puteai sa sari in cap, sau sa inoti in voie in lacul care se intindea generos de la un capat la altul. Nu te oprea nimeni, doar sa stii sa inoti. Iar Daniel stia…

Pe tipul asta, pe care nu l-am mai vazut din iarna acelui an, pur si simplu il idolatrizam. Era coleg cu sora-mea mai mare, D., si, desi nu-i exclus ca eu sa fi fost doar o unealta pentru el, ca sa incerce sa se apropie de D., simteam ca ma simpatiza sincer. Oricum, n-am stiut niciodata sa fi fost ceva intre ei. Ma sedusese aerul lui libertin dar nu lipsit de bun simt si mereu gata sa improvizeze ceva de joaca. Unde mai pui ca Daniel avea si bicicleta, iar asta era pentru mine dovada irefutabila ca, daca as fi avut ocazia, as fi tradat orice si pe oricine, doar ca sa ma plimb cu ea. Pe Daniel il cunoscusem pentru prima oara in curtea Scolii Generale nr. 2, in timpul unor repetitii pentru o sarbatoare nationala. Intr-un astfel de moment mi l-a prezentat sora-mea, dupa care disparut printre colegele ei, invartind in aer, intr-un mod sincron, batul cu panglica rosie. Alerga gratioasa D. si cred ca se si imbujora putin cand il vedea pe Daniel… Oricum, din acel moment n-a trecut mult pana cand am facut o tura cu bicicleta noului meu prieten, iar voi poate nu stiti ce inseamna sa faci o tura cu bicicleta… E tot ce poti avea, cand esti un mucos si joci numai de-a v-ati ascunselea sau sotron. Totul! Dar ceea ce m-a uimit si mai mult, de fapt motivul pentru care l-am adorat din prima clipa pe Daniel a fost ca mi-a dat tzoacla lui galbena fara sa i-o cer. Intelegeti? A fost suficient sa ma observe ca o privesc cu jind, si-a dat seama ca mi-ar face placere sa ma plimb cu ea.

Cati ani au trecut oare de atunci? Vreo douazeci si ceva?… Daniel a plecat in acea iarna definitiv din Adjud, intr-o noapte geroasa de decembrie, iar eu l-am ajutat sa-si care bagajul, cu sania mea cu patine vopsite in rosu. Era doisprezece noaptea, Daniel avea tren spre Vatra Dornei si eu ma uitam ca un prost la el, nevenindu-mi sa cred ca pleaca. Prietenul meu hotarase sa evadeze de la taica-su, care era recasatorit in orasul nostru, fara stirea lui. Pleca la fratii si de mama lui, despre care imi povestea mai tot timpul, si unde cred ca se simtea iubit. Mereu mi-i arata in poze. Mi-a daruit si mie una intr-o zi, iar eu o am pastrat-o si, desi s-a cam jerpelit, o mai privesc uneori si acum. In poza se afla Daniel, un frate mai mic si inca un bebe. O fotografie alb-negru, langa bradul de Craciun. Se vede ca era fericit… In fine, e singura amintire cu el. In ziua aceea cand a plecat, nu prea ne-am vorbit. Doar m-a asigurat ca o sa tinem legatura si, poate, o sa ne revedem. In rest, parea usor stanjenit. Atunci, n-am inteles de ce a plecat. Dar am admirat intotdeauna curajul lui, si cred ca asta m-a orbit si atunci sa inteleg. Pentru ca, trebuie sa stiti, prietenul meu avea un curaj fantastic. Imi aduc aminte de incidentul acela cand s-a pus cu cei mai rai tigani din oras, infruntandu-i, chit ca pentru asta am fost fugariti amandoi. Am scapat ca prin urechile acului, dupa ce ne-am ascuns chiar in casa nationalizata unde locuiau ei!… In ciuda dedicatiei sale pentru prietenia noastra, uneori Daniel avea o privire ciudata, devenind brusc preocupat de altceva. Parca era un pic dement…

N-as fi aflat niciodata mai mult despre aceasta fata ascunsa a lui daca, mai tarziu, cand eram student la Iasi, n-as fi intalnit un fost coleg de liceu al lui Daniel. Pe acest coleg de facultate, care facuse liceul la Vatra Dornei, l-am intrebat intr-o zi, mai mult pentru a face conversatie, daca nu stie pe cineva cu numele de Daniel Corocea. Surpriza a fost sa aflu ca fusesera colegi, iar Daniel era unul dintre cei mai ciudati tipi din cate intalnise acesta vreodata. Acel Daniel care plecase din Adjud, disparuse in noapte odata pentru totdeauna in acea seara de decembrie. La Vatra Dornei se infiintase un tip glacial si taciturn, care nu suporta compania celorlalti. Odata, baiatul rau al clasei, un tip solid si certaret, s-a luat de Daniel. Desi prietenul meu nu era deloc solid, si nici prea inalt, n-a inghitit ofensa. Adversarul nici macar n-a apucat sa dea. S-a indreptat spre el amenintator, dar Daniel, din doua miscari, l-a culcat la pamant, si l-a calcat in picioare, pe beton…

Tii minte?… Stateam pe mal si ma uitam la Daniel cum s-a avantat dintr-o data, in apa adanca a Draglinei, departandu-se… Se vedea din ce in ce mai mic, bratele lui ridicandu-se deasupra apei, laolalta cu bratele altor inotatori, oare unde mai era el? Atunci, tu nu te-ai mai gandit la nimic si ai sarit in apa, dupa Daniel. Ai dat de doua ori din maini si apoi ai intrat intr-o stare de semi-constiinta. Te duceai la fund fara sa te agiti, fara sa vezi cum iti ies bule din gura, fara sa stii ca o sa mori. Vedeai doar cerul prin apa limpede, atat de clar, incat timpul incremenise parca acest moment placut, doar ca sa-ti faca in ciuda. Nu stiu cat a durat, doar ca lucrurile s-au precipitat la un moment dat, eu am fost insfacat, si m-am trezit pe mal, tremurand ca varga, iar cativa baieti in jurul meu ma priveau curiosi.

– Ai grija, baiete, mi-a spus salvatorul meu, care a si disparut, fara ca eu sa stiu cine a fost.

Apoi m-am uitat in zare dupa Daniel. Oare unde era?…

nasterea/moartea somnului

lemn tare

patul bunicilor. lemn, sfoara, sarma si mestesug. calibrarea arcurilor. venele dulgherului pulsand.

patul e mai ridicat la mijloc, din punct de vedere tehnic – pentru ca eleasticitatea lui sa reziste mai mult. dar exista si un punct de vedere metaforic – o masura de prevedere. nu poti sa te lasi in pat ca intr-o covata. nu acolo, in acel timp. imaginea patului din acest spatiu si timp (vremea bunicilor mei, dar nu numai) e de-a dreptul intriganta: cat pe ce sa cazi din el. e ingust si inalt. marginile sunt joase. si mai inalt, fiind stivuite pe el cearceafuri, cuverturi. patul – incordat, ca un arc gata sa traga la tina, sa striveasca trupul. somnul, in cumpana…

sensul patului nu e de odihni, ci de a trimite, cat mai repede, a doua zi, la munca. in lumea asta necajita, a taranilor, nu e timp. nici somn. seamana mai mult ca o stare de veghe, somnul bunicilor.

poate doar compensatia: inainte de a intra in el (in pat), il dezvelesti, lasand sa te patrunda cu senzatiile sale: mirosul de rufa curata. si broderia fina, alba, imbietoare…

lemn moale

azi, paturile. late si joase. imense. concepte materializate. ca niste carnuri moi in care iti ingropi corpul, devenit inutil. saltelele insufletind singurul lucru care mai conteaza: somnul. inhatandu-i dimensiunea spatio-temporala si cufundandu-l ca intr-un pantec. mintindu-l. facandu-l inexistent. redandu-i iluziile. furandu-i realitatea. el, patul, secatuind corpul de consistenta sa. esti acolo, dar inauntru.

sora mea mare

Stii, ciunga… Acum o bagi in gura, se duce gustul, o arunci. Nu-i mare scofala. Inainte era altceva. Nici nu prea se gasea, si era oricum cam tare. Dar era buna. Simteai gustul acela imprastiindu-se tot in gura, pentru cateva secunde, si incepeai sa molfai. Si molfaiai, si molfaiai, uitand de ea. Imprumutam adeseori guma deja mestecata, fratilor sau prietenilor. Si invers. Na, dadeai tu la cate unul, prinzand ciunga de un capat si intinzand-o ca pe un elastic. Daruiai sau primeai, cred ca asta conta. Un exercitiu primar de socializare, precum regurgitarea hranei cand o pasare isi hraneste puiul. Poate parea scarbos, dar sa stiti ca nu era chiar asa. In viata mea n-am mestecat o bucata de guma de la altul din gura cu bale pe ea. Jur! Asta pentru ca textura unei ciunge scoase din gura pastreaza doar o usoara senzatie de rece. Simti doar ceva umed si reconfortant intr-o guma folosita de altul, nimic gretos, credeti-ma. In sfarsit… Imi aduc aminte ca sora-mea aia mare mi-a adus intr-o zi o guma deosebita de la Bacau. Era in forma de moneda, avand toate incrustatiile alea ca pe o piesa reala si era poleita cu staniol auriu. Am privit-o si pe urma am tinut-o strans in mana, pipaind din cand in cand cu buricele degetelor toate acele mici detalii de pe ea. Ma fascina. Asta pana la un moment dat. Stiu ca am tinut guma strans in pumn, pana cand a inceput sa ma apuce transpiratia. Sora-mea mi-o daruise si acum o ascultam cum imi spune ca urmeaza sa plece la Bacau, la liceu, pentru urmatorii ani, dar sa nu-mi fac griji. Nu, sa nu-mi fac, ca ea o sa vina in fiecare weekend acasa si o sa-mi aduca cate un mic cadou si ca o sa-mi scrie si niste scrisorele, sa-mi spuna ce face ea acolo. Prostii! Adevarul e ca, desi parintii mei se despartisera, iar eu si sora-mea stateam separat, eram aproape nedespartiti. Chiar daca ne scoteam ochii si ne mai trageam de par, amandoi simteam nevoia sa fim impreuna. Dar atunci am stiut ca minte, insa ea era o fata draguta si doar nu era sa ma ingrijoreze. Asa ca am lasat capul in jos si n-am mai ascultat-o…

Apropo, am incercat deseori sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu ciunga aia. Uneori am impresia ca am pastrat-o. Parca o vad si acum pe o lavitza, sau printr-un bol cu margele si bijuterii, pe undeva prin casa. Alteori cred ca am mancat-o pur si simplu. Insa niciodata n-am vrut sa cred ca as fi putut sa o strivesc, atunci, in pumn….